Suferinţele domestice ale lui Siri Hustvedt

Mi-am început această nouă escapadă bibliofilă cu o carte care nu mi-a plăcut prea tare, dar care mi-a ţinut de urât de la bibliotecă până acasă şi drumul a fost suficient de lung ca să trec de la prima impresie nefavorabilă la unele elemente care chiar mi-au plăcut (personajul principal era poetă şi anumite pasaje erau poetice şi ele), dar, odată cu ultima copertă a căzut şi verdictul meu: nu, cartea asta nu va sta niciodată pe raftul preferatelor. De autoare, Siri Hustvedt nu auzisem în viaţa mea, deşi are un nume deosebit (de frumos, nu?) şi am citit ulterior pe Google că e destul de prolifică şi bine cotată, ba chiar şi ecranizată (ceea ce n-ar fi sunat neapărat pozitiv, dacă filmul n-ar fi fost premiat la Berlin).

Pe scurt (deşi ce poate fi mai cumplit în lumea asta livrescă decât un rezumat al unui roman), cartea spune povestea unei femei de 55 de ani, Mia, căreia bărbatul, după 30 de ani petrecuţi împreună, îi spune că el are nevoie de o pauză – numai că Pauza e deşteaptă, franţuzoaică şi cu douăzeci de ani mai tânără decât Mia (poanta asta aparţine autoarei, o repetă de mai multe ori pe parcursul cărţii, pentru că, de ce să nu recunoaştem, e o poantă bună). Dacă subiectul vă sperie (pe mine m-a), continuarea se salvează prin curaj şi sinceritate: Mia nu ştie să gestioneze criza apărută din senin şi se destinde la balamuc cu minţile despletite binişor, iar pe urmă parchează în oraşul ei natal, la mama, încercând să se refacă şi să scape de stigmatul ruşinoasei internări.

Mie îmi place foarte tare când oamenii recunosc că nu sunt experţi în echilibristică emoţională. La mine prăpăstiile sufleteşti au sărit cu mine şotronul încă din fragedă pruncie şi zău că mi-ar fi fost mult mai bine dacă ştiam că au şi alţii crize de anxietate, atacuri de panică şi momente de iraţionalitate atunci când le moare cineva apropiat (nu neapărat un om, poate cel mai arzător vis). Am descoperit recent că nu există om pe care să-l întreb dacă a avut vreodată crize de anxietate şi să primesc răspuns negativ. Şi, nu, nu am întrebat numai artişti. Totuşi, în societate, a fi “nebun” nu e o boală temporară, ca răcela, o boală care trezeşte compasiune şi care trebuie tratată, în societate orice mică deviaţie de la normă e un stigmat. Oricine derapează puţin de pe autostradă – aoleo, nu cumva o fi nebun? Să-i dăm în cap cu pietre, să nu cumva să răstoarne căruţa cu civilizaţie. Aici mi-a fost simpatică eroina: s-a descurcat binişor cu tema nebuniei (şi ea şi autoarea), au luat-o încet, au avut şi autoironie, foarte bine. Suferinţa nu trebuie să aibă mereu eleganţa violenţei cu care ne-am obişnuit la teatru.

Ce mi-a mai plăcut la romanul acesta este că m-a târât într-un univers complet feminin, fără ca eu să-mi dau seama (deşi titlul cărţii mi-ar fi putut da oareşcare indicii). Şi nu orice fel de univers feminin: retrasă în oraşul copilăriei ei, eroina noastră face parte din două cercuri de “gagici”: predă poezie la un grup de fete prepubere, care încă nu au învăţat să devină femei (nişte protofemei) şi vizitează mereu la sanatoriu grupul mamei ei: văduve (sau multiplu-văduve), între 70 şi o sută şi ceva de ani (care nu sunt deloc foste femei). Colac peste pupăză, Mia e vecină şi cu Lola, o femeie care acum învaţă să fie mamă şi care are o fetiţă de câţiva anişori (un monstruleţ delicios pe nume Flora), care refuză să îşi dea jos de pe cap o perucă şi care mereu vorbeşte cu prietenii ei imaginari. Iaca, avem în carte, toate tipurile de feminitate, puţin didactic, zic eu. 

Cea mai puternică este descrierea  senectuţii, a cercului unor femei puternice, independente şi pline de vitalitate (care îşi zic “Lebede”), ale căror unică grijă este ca degradării fizice să nu i se adauge şi cea mintală. Una dintre ele coase feţe de masă care, la prima vedere, par convenţionale şi plicticoase, dar care, în buzunare sau pe dos sau ascunse printre flori şi păsări, coţin elemente subversive. O astfel de cusătură înfăţişa, nu mai ştiu, vreo cinci femei, una blondă, una brunetă, una roşcată etc., în cinci scene solitare, fiecare masturbându-se în diverse chipuri. Ultima dintre ele: o femeie în vârstă, cu părul alb, culcată pe pat şi apăsându-şi, cu ambele mâini, sexul. Scena asta e cea mai frumoasă scenă din roman.

Dacă stau şi mă gândesc, personajele cărţii mi-au plăcut mult (mai puţin – ştiu de ce -soţul şi - nu ştiu de ce - fiica Miei, tratată cam superficial). Pe Abigail, bătrâna cu feţele de masă, şi pe Flora, o fetiţă de câţiva anişori, care nu vrea să se despartă, zile întregi, de o perucă, le voi ţine minte. Şi mi-a mai plăcut că niciun personaj nu avea energie negativă: răutate şi mizantropie adevărată nu există în cartea asta, nici măcar în micul incident din cercul adolescentelor poete.

Ce nu mi-a plăcut: păi mie nu îmi place feminitatea de tip mimoză. Nici măcar cea de tip mimoză evadată din ghiveci, adică un fel de feminism entry level. De aceea, nu mă bombardaţi cu Jane Austen, surorile Bronte, Emily Dickinson sau Ana Blandiana. Fără flori gingaşe care suferă palid, în cuvinte pastelate, în gânduri cu petale bleu-pal. Pe mine mă interesează femeia care reuşeşte să scape, cumva, de rolul hărăzit de societate (societatea aia care îţi spune, la 5 ani, să o ajuţi pe mama la spălat vase, că eşti fată; să îţi ţii camera curată, că eşti fată; să nu fluieri pe stradă, ca băieţii când eşti puştoaică; să nu faci tu curte unui bărbat, aşteaptă-l pe el să facă primul pas, că el e vânătorul etc.) Nu mă interesează manuale de tipul: cum să devin femeie (sau, şi mai şi, cum să devin de trei ori femeie). Vreau  să găsesc femeile alea în care, ataşat întâmplător de sâni şi vagin, trăieşte un om care învaţă să fie om. În primul rând om. Uf, mă repet. Şi ce-o să mă mai repet, o să vedeţi...

Să ne înţelegem: nu pentru patetismul poveştii o judec pe Siri Hustvedt, că şi mie mi se întâmplă să sufăr după câte un bărbat din toţi rărunchii şi toate literele, în timp ce respectivul schimbă una după alta femei mai uşoare decât foaia de hârtie pe care îmi scriu eu poemele de dimineaţă. Dar mie îmi plac femeile care suferă aşa ca Angela Marinescu sau ca Jeni Acterian. Femeile care cosesc un câmp întreg de litere de nervi şi suferinţă, care sar pe cal, apucă spada şi clădesc un imperiu pe cenuşa celui năruit. Nu Penelopa, care se face că ţese ceva şi aşteaaaaptă. Cine aşteaptă pasiv nici nu merită să i se întâmple nimic bun. Iar faptul că Miei i se întoarce, chiar în ultimul paragraf, bărbatul, aşa, ca un Ulise care dintr-o dată s-a oglindit în luciul mării şi a văzut perciuni cărunţi, iar acum vrea spăşit înapoi la mama - ei, asta mă plictiseşte peste fire.

Concluzie: cartea are o mulţime de calităţi, dar nu e genul meu. Marele merit al cărţii: sinceritatea. (Micul merit ascuns: când o să mai sufăr din dragoste, o s-o deschid puţin ca să-mi revin.) Una peste alta, nu v-o recomand,  energia ei feminină nu mi-ar plăcea s-o am nici în mine, nici în jurul meu. Iar scriitura e rău dezechilibrată spre simţire, în detrimentul raţiunii. Dacă nu era tematica, putea fi o carte bună pentru adolescente.

PS: Dacă vi se pare că am fost dură cu romanul acesta, să vedeţi ce voci feminine puternice am descoperit imediat după!