A doua carte care mi-a căzut în
mână a fost un deux-pieces: două mini-romane de Irene Nemirovsky, atât de
asemănătoare că nu avea rost să le citesc pe amândouă. Cartea a apărut tot la
Polirom, cu titlul "Duşmanca. Balul" şi am îngurgitat-o pe stradă,
venind acasă de la repetiţii. Să vedeţi, eu nu scriu imediat ce închid o carte,
ci la câteva zile, după ce se decantează informaţia, să văd cu ce rămân. Iar de
aici am rămas cu o spaimă imensă faţă de oameni.
Cartea
asta este rea. Nu e prost scrisă, ci e rea aşa, ca energie, n-a avut nici măcar
un personaj simpatic, cu care să mă pot identifica. Numai oameni egoişti, reci,
nedispuşi să dăruiască şi să se dăruiască, oameni care cred că Universul le
datorează ceva şi pentru asta îi trag la răspundere pe cei din jur. Oameni care nu au nicio milă faţă de semenii lor. Dar nu răceala
faţă de străini m-a speriat, ci răceala faţă de oamenii cei mai apropiaţi, mai
ales faţă de mame, lucru atât de similar în cele două romane, încât este
absolut psihanalizabil.
Gabri şi Antoinette sunt două eroine care îşi urăsc cu patimă mama
– prima mai tare, că e romanul mai lung şi fata are timp să crească şi să se
răzbune, încercând zadarnic să-i fure soţul (tatăl ei), dar reuşind să-i fure
amantul; a doua e mai puerilă şi nu apucă decât să distrugă marele bal plănuit
de snoaba de maică-sa. Altfel personajele sunt interesante, puternice, bine
zugrăvite. Nemirovsky scrie cu o patimă impresionantă, are întorsături de frază
pe care le-am invidiat. Dar energia negativă a romanului nu pot să i-o iert.
Dar ce-mi pasă mie de temele şi
motivele unei cărţi, de răul din artă, nu-i aşa? De ce îl prigonesc când
literatura trebuie să fie o oglindă care să reflecte lumea în întreaga ei
splendoare puturoasă? Ei, bine, eu cred că răul nu trebuie dublat prin artă.
Dacă ar fi după mine, aş interzice tot ce lasă dâre neplăcute în imaginaţia umană, până şi filmele de groază, deşi alea sunt un
fel de pornografie a creierului, adică o defulare. Probabil viaţa unora nu e suficient de
palpitantă, aşa că trebuie să-şi anestezieze cumva surplusul de adrenalină - eu
care, mulţumită teatrului, ard ca un foc de artificii în fiecare zi, prefer să
mă delectez acasă cu desene animate...
Ok, nu am dreptate, nu aş interzice nimic, sunt prima care face toate lucrurile decretate interzise şi imposibile (deşi trebuie să vă mărturisesc că în adolescenţa mea am dat foc cu bricheta unui roman pornografic de Apolinaire şi nu îmi pare rău. N-am nimic cu Apolinaire, pe urmă am şi regizat un text de-al lui fain de tot, feminist, "Mamelele lui Tiresias" - mi se pare şi acum o piesă de teatru genială - dar romanul acela pornografic, care probabil parodia romanele pornografice ale vremii, conţinea, printre altele, o scenă în care un tată este obligat să îşi violeze bebeluşul nou-născut. Până aici. Bine, acum nu i-aş mai da foc, dar numai pe considerentul că mintea mea nu este infailibilă şi poate mai încolo voi începe să dau foc şi altor cărţi sau cine ştie cui şi, la un moment dat, sigur voi greşi – dar aş încuia cartea, ca pe un criminal periculos, într-o cutie cu 10 lacăte.)
Ok, nu am dreptate, nu aş interzice nimic, sunt prima care face toate lucrurile decretate interzise şi imposibile (deşi trebuie să vă mărturisesc că în adolescenţa mea am dat foc cu bricheta unui roman pornografic de Apolinaire şi nu îmi pare rău. N-am nimic cu Apolinaire, pe urmă am şi regizat un text de-al lui fain de tot, feminist, "Mamelele lui Tiresias" - mi se pare şi acum o piesă de teatru genială - dar romanul acela pornografic, care probabil parodia romanele pornografice ale vremii, conţinea, printre altele, o scenă în care un tată este obligat să îşi violeze bebeluşul nou-născut. Până aici. Bine, acum nu i-aş mai da foc, dar numai pe considerentul că mintea mea nu este infailibilă şi poate mai încolo voi începe să dau foc şi altor cărţi sau cine ştie cui şi, la un moment dat, sigur voi greşi – dar aş încuia cartea, ca pe un criminal periculos, într-o cutie cu 10 lacăte.)
Ei,
cartea Irenei Nemirovsky n-aş incendia-o, nici n-aş închide-o într-o cutie de
fier, dar nici nu mai vreau să o revăd.
Ajunge cât am vorbit despre o carte care nu mi-a dat mare lucru, în schimb mi-a luat.
Energie. Încredere în oameni. Lucruri care oricum se împuţinează pe măsură ce
înaintezi în viaţă.
Later
edit: Citesc pe coperta a treia că Irene Nemirovsky a murit la 39 de ani, în lagărul de la
Auschwitz. Dar "Balul" l-a scris în 1930, aşa că nu se schimbă nimic.
Voi căuta, totuşi, "Suita franceză", manuscris salvat de fetele ei,
supravieţuitoare din lagăr. Sper ca în cartea aceea să găsesc puţină lumină şi toleranţă
faţă de oameni, deşi acum ar fi chiar ironic.
PS. Văd că în loc să vă recomand cărţi, le demolez... Poate n-ar trebui să mai citesc până la capăt cărţile care nu îmi plac. Nu sunt nici eu nemuritoare...
PS. Văd că în loc să vă recomand cărţi, le demolez... Poate n-ar trebui să mai citesc până la capăt cărţile care nu îmi plac. Nu sunt nici eu nemuritoare...




