Irene Nemirovsky şi oamenii răi

A doua carte care mi-a căzut în mână a fost un deux-pieces: două mini-romane de Irene Nemirovsky, atât de asemănătoare că nu avea rost să le citesc pe amândouă. Cartea a apărut tot la Polirom, cu titlul "Duşmanca. Balul" şi am îngurgitat-o pe stradă, venind acasă de la repetiţii. Să vedeţi, eu nu scriu imediat ce închid o carte, ci la câteva zile, după ce se decantează informaţia, să văd cu ce rămân. Iar de aici am rămas cu o spaimă imensă faţă de oameni.

Cartea asta este rea. Nu e prost scrisă, ci e rea aşa, ca energie, n-a avut nici măcar un personaj simpatic, cu care să mă pot identifica. Numai oameni egoişti, reci, nedispuşi să dăruiască şi să se dăruiască, oameni care cred că Universul le datorează ceva şi pentru asta îi trag la răspundere pe cei din jur. Oameni care nu au nicio milă faţă de semenii lor. Dar nu răceala faţă de străini m-a speriat, ci răceala faţă de oamenii cei mai apropiaţi, mai ales faţă de mame, lucru atât de similar în cele două romane, încât este absolut psihanalizabil.

Gabri şi Antoinette sunt două eroine care îşi urăsc cu patimă mama – prima mai tare, că e romanul mai lung şi fata are timp să crească şi să se răzbune, încercând zadarnic să-i fure soţul (tatăl ei), dar reuşind să-i fure amantul; a doua e mai puerilă şi nu apucă decât să distrugă marele bal plănuit de snoaba de maică-sa. Altfel personajele sunt interesante, puternice, bine zugrăvite. Nemirovsky scrie cu o patimă impresionantă, are întorsături de frază pe care le-am invidiat. Dar energia negativă a romanului nu pot să i-o iert.

Dar ce-mi pasă mie de temele şi motivele unei cărţi, de răul din artă, nu-i aşa? De ce îl prigonesc când literatura trebuie să fie o oglindă care să reflecte lumea în întreaga ei splendoare puturoasă? Ei, bine, eu cred că răul nu trebuie dublat prin artă. Dacă ar fi după mine, aş interzice tot ce lasă dâre neplăcute în imaginaţia umană, până şi filmele de groază, deşi alea sunt un fel de pornografie a creierului, adică o defulare. Probabil viaţa unora nu e suficient de palpitantă, aşa că trebuie să-şi anestezieze cumva surplusul de adrenalină - eu care, mulţumită teatrului, ard ca un foc de artificii în fiecare zi, prefer să mă delectez acasă cu desene animate... 

Ok, nu am dreptate, nu aş interzice nimic, sunt prima care face toate lucrurile decretate interzise şi imposibile (deşi trebuie să vă mărturisesc că în adolescenţa mea am dat foc cu bricheta unui roman pornografic de Apolinaire şi nu îmi pare rău. N-am nimic cu Apolinaire, pe urmă am şi regizat un text de-al lui fain de tot, feminist, "Mamelele lui Tiresias" - mi se pare şi acum o piesă de teatru genială - dar romanul acela pornografic, care probabil parodia romanele pornografice ale vremii, conţinea, printre altele, o scenă în care un tată este obligat să îşi violeze bebeluşul nou-născut. Până aici. Bine, acum nu i-aş mai da foc, dar numai pe considerentul că mintea mea nu este infailibilă şi poate mai încolo voi începe să dau foc şi altor cărţi sau cine ştie cui şi, la un moment dat, sigur voi greşi – dar aş încuia cartea, ca pe un criminal periculos, într-o cutie cu 10 lacăte.) 

Ei, cartea Irenei Nemirovsky n-aş incendia-o, nici n-aş închide-o într-o cutie de fier, dar nici  nu mai vreau să o revăd. Ajunge cât am vorbit despre o carte care nu mi-a dat mare lucru, în schimb mi-a luat. Energie. Încredere în oameni. Lucruri care oricum se împuţinează pe măsură ce înaintezi în viaţă.

Later edit: Citesc pe coperta a treia că Irene Nemirovsky a murit la 39 de ani, în lagărul de la Auschwitz. Dar "Balul" l-a scris în 1930, aşa că nu se schimbă nimic. Voi căuta, totuşi, "Suita franceză", manuscris salvat de fetele ei, supravieţuitoare din lagăr. Sper ca în cartea aceea să găsesc puţină lumină şi toleranţă faţă de oameni, deşi acum ar fi chiar ironic.

PS. Văd că în loc să vă recomand cărţi, le demolez... Poate n-ar trebui să mai citesc până la capăt cărţile care nu îmi plac. Nu sunt nici eu nemuritoare...

Suferinţele domestice ale lui Siri Hustvedt

Mi-am început această nouă escapadă bibliofilă cu o carte care nu mi-a plăcut prea tare, dar care mi-a ţinut de urât de la bibliotecă până acasă şi drumul a fost suficient de lung ca să trec de la prima impresie nefavorabilă la unele elemente care chiar mi-au plăcut (personajul principal era poetă şi anumite pasaje erau poetice şi ele), dar, odată cu ultima copertă a căzut şi verdictul meu: nu, cartea asta nu va sta niciodată pe raftul preferatelor. De autoare, Siri Hustvedt nu auzisem în viaţa mea, deşi are un nume deosebit (de frumos, nu?) şi am citit ulterior pe Google că e destul de prolifică şi bine cotată, ba chiar şi ecranizată (ceea ce n-ar fi sunat neapărat pozitiv, dacă filmul n-ar fi fost premiat la Berlin).

Pe scurt (deşi ce poate fi mai cumplit în lumea asta livrescă decât un rezumat al unui roman), cartea spune povestea unei femei de 55 de ani, Mia, căreia bărbatul, după 30 de ani petrecuţi împreună, îi spune că el are nevoie de o pauză – numai că Pauza e deşteaptă, franţuzoaică şi cu douăzeci de ani mai tânără decât Mia (poanta asta aparţine autoarei, o repetă de mai multe ori pe parcursul cărţii, pentru că, de ce să nu recunoaştem, e o poantă bună). Dacă subiectul vă sperie (pe mine m-a), continuarea se salvează prin curaj şi sinceritate: Mia nu ştie să gestioneze criza apărută din senin şi se destinde la balamuc cu minţile despletite binişor, iar pe urmă parchează în oraşul ei natal, la mama, încercând să se refacă şi să scape de stigmatul ruşinoasei internări.

Mie îmi place foarte tare când oamenii recunosc că nu sunt experţi în echilibristică emoţională. La mine prăpăstiile sufleteşti au sărit cu mine şotronul încă din fragedă pruncie şi zău că mi-ar fi fost mult mai bine dacă ştiam că au şi alţii crize de anxietate, atacuri de panică şi momente de iraţionalitate atunci când le moare cineva apropiat (nu neapărat un om, poate cel mai arzător vis). Am descoperit recent că nu există om pe care să-l întreb dacă a avut vreodată crize de anxietate şi să primesc răspuns negativ. Şi, nu, nu am întrebat numai artişti. Totuşi, în societate, a fi “nebun” nu e o boală temporară, ca răcela, o boală care trezeşte compasiune şi care trebuie tratată, în societate orice mică deviaţie de la normă e un stigmat. Oricine derapează puţin de pe autostradă – aoleo, nu cumva o fi nebun? Să-i dăm în cap cu pietre, să nu cumva să răstoarne căruţa cu civilizaţie. Aici mi-a fost simpatică eroina: s-a descurcat binişor cu tema nebuniei (şi ea şi autoarea), au luat-o încet, au avut şi autoironie, foarte bine. Suferinţa nu trebuie să aibă mereu eleganţa violenţei cu care ne-am obişnuit la teatru.

Ce mi-a mai plăcut la romanul acesta este că m-a târât într-un univers complet feminin, fără ca eu să-mi dau seama (deşi titlul cărţii mi-ar fi putut da oareşcare indicii). Şi nu orice fel de univers feminin: retrasă în oraşul copilăriei ei, eroina noastră face parte din două cercuri de “gagici”: predă poezie la un grup de fete prepubere, care încă nu au învăţat să devină femei (nişte protofemei) şi vizitează mereu la sanatoriu grupul mamei ei: văduve (sau multiplu-văduve), între 70 şi o sută şi ceva de ani (care nu sunt deloc foste femei). Colac peste pupăză, Mia e vecină şi cu Lola, o femeie care acum învaţă să fie mamă şi care are o fetiţă de câţiva anişori (un monstruleţ delicios pe nume Flora), care refuză să îşi dea jos de pe cap o perucă şi care mereu vorbeşte cu prietenii ei imaginari. Iaca, avem în carte, toate tipurile de feminitate, puţin didactic, zic eu. 

Cea mai puternică este descrierea  senectuţii, a cercului unor femei puternice, independente şi pline de vitalitate (care îşi zic “Lebede”), ale căror unică grijă este ca degradării fizice să nu i se adauge şi cea mintală. Una dintre ele coase feţe de masă care, la prima vedere, par convenţionale şi plicticoase, dar care, în buzunare sau pe dos sau ascunse printre flori şi păsări, coţin elemente subversive. O astfel de cusătură înfăţişa, nu mai ştiu, vreo cinci femei, una blondă, una brunetă, una roşcată etc., în cinci scene solitare, fiecare masturbându-se în diverse chipuri. Ultima dintre ele: o femeie în vârstă, cu părul alb, culcată pe pat şi apăsându-şi, cu ambele mâini, sexul. Scena asta e cea mai frumoasă scenă din roman.

Dacă stau şi mă gândesc, personajele cărţii mi-au plăcut mult (mai puţin – ştiu de ce -soţul şi - nu ştiu de ce - fiica Miei, tratată cam superficial). Pe Abigail, bătrâna cu feţele de masă, şi pe Flora, o fetiţă de câţiva anişori, care nu vrea să se despartă, zile întregi, de o perucă, le voi ţine minte. Şi mi-a mai plăcut că niciun personaj nu avea energie negativă: răutate şi mizantropie adevărată nu există în cartea asta, nici măcar în micul incident din cercul adolescentelor poete.

Ce nu mi-a plăcut: păi mie nu îmi place feminitatea de tip mimoză. Nici măcar cea de tip mimoză evadată din ghiveci, adică un fel de feminism entry level. De aceea, nu mă bombardaţi cu Jane Austen, surorile Bronte, Emily Dickinson sau Ana Blandiana. Fără flori gingaşe care suferă palid, în cuvinte pastelate, în gânduri cu petale bleu-pal. Pe mine mă interesează femeia care reuşeşte să scape, cumva, de rolul hărăzit de societate (societatea aia care îţi spune, la 5 ani, să o ajuţi pe mama la spălat vase, că eşti fată; să îţi ţii camera curată, că eşti fată; să nu fluieri pe stradă, ca băieţii când eşti puştoaică; să nu faci tu curte unui bărbat, aşteaptă-l pe el să facă primul pas, că el e vânătorul etc.) Nu mă interesează manuale de tipul: cum să devin femeie (sau, şi mai şi, cum să devin de trei ori femeie). Vreau  să găsesc femeile alea în care, ataşat întâmplător de sâni şi vagin, trăieşte un om care învaţă să fie om. În primul rând om. Uf, mă repet. Şi ce-o să mă mai repet, o să vedeţi...

Să ne înţelegem: nu pentru patetismul poveştii o judec pe Siri Hustvedt, că şi mie mi se întâmplă să sufăr după câte un bărbat din toţi rărunchii şi toate literele, în timp ce respectivul schimbă una după alta femei mai uşoare decât foaia de hârtie pe care îmi scriu eu poemele de dimineaţă. Dar mie îmi plac femeile care suferă aşa ca Angela Marinescu sau ca Jeni Acterian. Femeile care cosesc un câmp întreg de litere de nervi şi suferinţă, care sar pe cal, apucă spada şi clădesc un imperiu pe cenuşa celui năruit. Nu Penelopa, care se face că ţese ceva şi aşteaaaaptă. Cine aşteaptă pasiv nici nu merită să i se întâmple nimic bun. Iar faptul că Miei i se întoarce, chiar în ultimul paragraf, bărbatul, aşa, ca un Ulise care dintr-o dată s-a oglindit în luciul mării şi a văzut perciuni cărunţi, iar acum vrea spăşit înapoi la mama - ei, asta mă plictiseşte peste fire.

Concluzie: cartea are o mulţime de calităţi, dar nu e genul meu. Marele merit al cărţii: sinceritatea. (Micul merit ascuns: când o să mai sufăr din dragoste, o s-o deschid puţin ca să-mi revin.) Una peste alta, nu v-o recomand,  energia ei feminină nu mi-ar plăcea s-o am nici în mine, nici în jurul meu. Iar scriitura e rău dezechilibrată spre simţire, în detrimentul raţiunii. Dacă nu era tematica, putea fi o carte bună pentru adolescente.

PS: Dacă vi se pare că am fost dură cu romanul acesta, să vedeţi ce voci feminine puternice am descoperit imediat după!

Să renaşti prin fiecare carte

În ultimele zile am avut un noroc extraordinar: echipa de actori cu care făceam un nou proiect independent tip instalaţie mai avea încă 100 de mici alte proiecte pe lângă al meu (că aşa e la Bucureşti), aşa că mai mult ne chinuiam unii pe alţii în puţinul timp în care ne întâlneam fizic, decât reuşeam să construim ceva. Şi, plecând eu într-o zi de la repetiţii cu multă energie neconsumată, am intrat în biblioteca publică din apropiere şi mi-am umplut geanta cu o căruţă de cărţi, la întâmplare, voiam numai să evadez din mine şi din oraş. 

Am ales cărţile pe considerente aproape frivole: să fie pe raftul cu noutăţi sau restituiri (că alea calde încă de la lectura altor ochi sunt mai tentante), să nu ştiu nimic sau aproape nimic despre autor sau, cel puţin, despre carte; să fie totuşi, o editură respectabilă (am ales două Polirom). Nu ştiu cum m-am trezit numai cu cărţi scrise de autoare, jur că nu a fost premeditat. Şi ok, recunosc, am trişat puţin: am ales şi două nume pe care le cunoşteam, dar care mi-au scăpat în anii de liceu sau în studenţia mea la Litere, pe când citeam 200 de pagini pe zi, numai lecturi care nu se prea abăteau de la materia croită de privirea atent-severă a profilor mei foarte faini de la Târgu-Mureş.

Prima carte am şi dat-o gata în drum spre casă, mai ales că era primăvară şi mie îmi place mult să merg pe jos. În plus, e amuzant să mergi pe stradă citind, iar concitadinii mei sunt chiar de treabă: nu numai că m-a avertizat cineva să am grijă la un trotuar blocat, pe care muncitorii aruncau de pe un bloc moloz şi sticlă, dar, pe când citeam la semafor, am fost anunţată, cu amabilitate când s-a făcut verde.  

De atunci citesc o carte pe noapte şi mă simt din nou studentă (citesc noaptea ca să nu am remuşcări că îmi neglijez sarcinile de adult). Evident, când nu mă grăbesc şi nu mă împiedică înserarea pe sub umbrele căreia mă strecor acasă, citesc în continuare şi pe stradă şi atunci oraşul mi se pare mai frumos – sau, în orice caz, mai puţin agresiv. 

Dar revelaţia nu e lumea asta uitată dintre litere, atât de diferită de lumea din lemn, butaforie şi reflectoare din care fac eu parte de mai bine de 11 ani. Revelaţia e că există atât de multe voci feminine puternice, cu nimic mai prejos decât vocile masculine din care am învăţat eu că e formată literatura. Pentru că, în oraşul mic în care am crescut eu, femeia era hărăzită căsniciei, copiilor şi bunului mers al casei, iar scrisul era apanajul bărbaţilor. Şi-mi amintesc şi acum râsul batjocoritor al unui coleg de română, din primul meu an în învăţământ, care, auzind că scriu, mă întreba dacă vreau să ajung Hortensia Papadat-Bengescu, adică excepţia din manual. 

Dar parcă numai orăşelul meu gândea aşa. Opriţi pe oricine pe stradă şi cereţi-i la întâmplare zece nume de scriitori, să vedeţi câte vor fi feminine. Sau, nu, nu-i opriţi, e irelevant. Unii (inclusiv dintre femei) vor spune că feminismul e o prostie şi că nu există niciun fel de discriminare bazată pe gen. Dar există. În literatură, la fel ca şi în alte domenii, femeile prezintă mai puţină credibilitate decât bărbaţii, de aceea foarte multe nu-şi urmează imboldul de a scrie. La fel e şi în teatru, dar nu vreau să intru acum în tema asta.

M-am hotărât să-mi deschid un blog nou, pentru că mi-ar fi plăcut să găsesc un astfel de blog când m-am format: un blog cu recomandări de lectură formatoare. Caut nu atât modele de scriitură feminină, cât modele de gândire, de existenţă. Nu vreau un blog elevat, academic, voi nota numai fugar câteva idei şi impresii, atât cât să potă servi drept recomandare de lectură vreunei minţi tinere răsărite într-un colţ de lume unde, la fel ca şi mine la vârsta ei, nu prea are modele feminine şi nici nu ştie cum să le găsească. Îmi place să citesc şi oricum fişez ceea ce citesc – deformaţie de filolog, aşa că fac asta de plăcere, nu ştiu cât va dura. Pur şi simplu, îmi foloseşte şi mie să văd cum arată lumea înghiţită şi regurgitată de o minte feminină. Vreau să văd ce e la fel şi ce e altfel şi vreau să transform handicapul pe care mi-l pune în cârcă societatea patriarhală într-o forţă.

PS: Feminism, în dicţionar, înseamnă că femeile sunt egale în drepturi cu bărbaţii în toate sferele de activitate. Pentru mine mai înseamnă şi că mă definesc, în primul rând, ca fiinţă umană, abia pe urmă prin genul meu. Aşa că autoarele căzute victimă sexului lor nu prea vor avea trecere la mine...

PPS: Voi ce autoare faine aţi citit? Promit să le recenzez pe toate.